din jurnalul Adinei 2009, 11 Iunie
În jurul orei 11, de dimineaţă, ne-am strâns aproape toată clasa, în parcul din centrul oraşului, pentru a face o poză de grup, pe care urma să o dăruim doamnei profesor, Stan Iuliana. Dumneaei, datorită faptului că era însărcinată, trebuia să intre în concediu maternal, iar noi pentru că o iubim foarte mult ne-am gândit să îi facem o mica surpriză. În fine, după ce am făcut poza, fiecare s-a dus spre casa lui. Numai câţiva ne-am dus la şcoală pentru că urma să ducem restul de haine şi jucării strânse la câteva familii, din oraş, care erau cazuri sociale, De data aceasta ne-a ajutat mama Ioanei, Catrinescu Geanina, o doamnă extraordinară, care lucreză la primărie. Hainele şi jucăriile erau în biblioteca şcolii, iar doamna bibliotecară nu era şi cum nimeni nu avea cheia am mers în cabinetul de informatică şi am aşteptat acolo. Eram vreo opt persoane: eu, Yoyo (Catrinescu Ioana), Bebe Dan (Asanache Dan), Coco (Burducea Cosmin), Roby (Dinica Robert), Fane (Comanici stefan), Cody (Raduta Codrut) şi Andra (Stanciu Andreea). Deşi aş fi vrut să fim mai mulţi am fost bucuroasă să îi văd pe ei că se implică, ştiu că ei sunt şi vor fi niste oameni cu suflet mare. După o lungă aşteptare a sosit şi doamna bibliotecară şi am luat toate hainele pe care le-am dus cu microbuzul şcolii.
Prima familie. Tatăl murise, locuiau într-o casă modestă, iar condiţiile de trai nu erau chiar plăcute. Vreun nume nu îmi aduc maine de la nicio familie. Iar de la această familie nu mai ţin minte câţi copii erau deorece când i-am adus la microbuz să le dăm haine s-au strâns o groază de alţi copilaşi săraci, alţii orfani. Aşa că nu am ajutat doar o familie atunci, ci mai multe. Scopul nostru erau copiii. După ce le-am umplut mânuţele mici şi fragile cu plase de haine şi jucării ei ne-au adunat o plasă plină cu mere dulci, care ne-a fost de folos toată acea după-amiază.
Am plecat impresionaţi de la acea familie şi am ajuns la cea de-a doua familie. Un copil ai cărui părinţi s-au despărţit, iar mama s-a recăsătorit. El locuise foarte mult timp cu mătuşa sa, iar acum nu se putea obişnui cu mama şi cu noul lui tată...Nici nu îmi dau seama dacă am fost atunci atentă unde locuieşte, ci doar la privirea lui, nedumerită, dar bucuroasă pentru tot ce primea. Era piedut, se uita în gol mereu, nu spunea nimic, ci doar zâmbea din când în când. Am plecat şi de aici.
Am ajuns la o altă familie, unde ne-am oprit decât foarte puţin. Doamna avea doua fetiţe şi nu a acceptat decât câteva hăinuţe şi jucării.
Ajunşi însă la a patra familie am rămas impresionaţi, dar nu ştiu încă în ce mod. Mama nu era acasă, de tată nu ştiu dacă am auzit ceva. Erau doi băieţei, o fată care terminase clasa aVII-a, o altă fetiţă de vreo 2 anişori şi am inţeles că mai aveau o soră care era ceva mai mare; nu era prezentă. Am ales plase întregi de haine şi jucării şi le-am dus noi în casă.O casa unde nu existau geamuri, care stătea să cadă pe ei. Pe jos era numai pământ. O sărăcie şi o mizerie cruntă pe care le vedeai, le miroseai, le simţeai...
Am încercat cu toţii să nu părem şocaţi, dar era destul de greu să ascundem asta. Deşi vedem atâtea cazuri la televizor, până când nu am fost de faţă nu ne dădusem seama că unii trăiesc şi aşa.... Camera în care am intrat avea pe jos numai haine, probabil pentru a nu se mai murdări pe picoare de pămant şi în pat dormea fetiţa de doi ani, era asa frumoasă şi gingaşă... Am întrebat-o pe fata de 13 ani cu cât a terminat clasa aVII-a şi ne-a răspuns, fără să îi fie ruşine, „Cu şase”, iar noi i-am spus „Bravo!”. Niciodată nu am m-am simţit aşa ciudat ca acum , pentru că eram falsă, pentru că normal nu i-aş fi spus „Bravo!”, dar ce să te aştepţi de la un copil care nu are speranţa zilei de mâine...
Am urcat în microbuz şocaţi, nu ştiam ce să zicem. Băieţii, care la început nu luaseră în serios proiectul acesta, erau acum convinşi că trebuie să facem şi mai mult, că numai noi, cei care nu trecem printr-o experinţă ca a lor, putem să le dăm o mână de ajutor. Îmi venea să urlu, să plâng, să lovesc, să îmi descarc toată furia. Ştiam că ei merită o viaţă mai bună....
Am continuat drumul, tăcuţi şi trişti. Ne-am oprit la o altă familie. Aveau foarte multe fete şi erau foarte săraci. Dar nu am stat mult acolo. Am dat hainele şi am plecat... Gândul ne era tot la acei copiii, la acea fată de 13 ani, la acel copil care dormea aşa frumos, fără să ştie ce îl aşteaptă...
Am ajuns, în final şi la ultima familie. Am intrat în casă...şi... simţeam cum plânge sufletul în mine.... O casă ce probabil la o ploaie mai puternică ar fi căzut, o mizerie de nedescris, copii mici, ce se uitau nedumeriţi la noi, ce rămâneau cu privirile în gol, căutând parcă ceva...ceva mai bun...
Am lăsat hainele repede, le-am zâmbit şi am plecat. Parcă noi nu mai suportam viaţa lor, nu mai puteam sta acolo, simţeam cum picioarele mi se înmoaie, simţeam cum lacrimi stăteau să cadă, dar trebuia să le zâmbesc lor... De parcă ei nu ar ştii că pentru noi a fost ceva impresionant şi că ne-am abţinut să nu părem şocaţi, că noi vom ajunge acasă şi vom povesti părinţilor, lucruri ce par imposibile dacă nu le vezi...
Am ajuns acasă şi eram tristă şi bucuroasă...tristă că unii duc aşa o viaţă şi că eu nu pot schimba asta...bucuroasă pentru că eu aveam. Poate par egoistă, dar da, eram fericită că eu nu trăiesc aşa, mă înfiora cel mai mic gând că aş putea trăi ca ei. Atunci am înţeles cât de puternici sunt aceşti oameni, aceşti copii. Ei sunt cei pe care trebuie să îi admirăm deorece ei nu primesc totul pe tavă ca noi, ei luptă pentru ce au şi ei chiar merită tot ce e mai bun. Acei copii merită tot respectul din lume. Noi ce facem? Ne dăm mari cu banii pe care îi avem de la părinţii noştri, cu hainele pe care le cumpărăm tot din banii de la ei. Nu ne puteam da mari decât cu notele bune, dar mulţi nici măcar pe asta nu mai pun preţ. Însă aceşti copii luptă singuri pentru propria supravieţuire şi pentru asta pe ei să îi admirăm!
Aşa s-a încheiat proiectul clasei a-IXa A „Priveşte în jur”, un proiect care ne-a făcut mai buni , care ne-a dat lecţii de viaţă, care ne-a dat mai multă putere. Şi nu am fi reuşit toate acestea fără ajutorul lui Dumnezu, fără părinţii şi prietenii noştri, care ne-au încurajat, fără domnul director, Stan Robert, doamna diriginte, Ghiţă Ioana, doamna psiholog, Enache Gabriela, doamna Catrinescu Geanina şi fără ceilalţi profesori care ne-au ajutat şi au crezut în noi: doamna Stan Iuliana, doamna David Laura şi domnul Coş Tiberiu.
Toţi aceşti oameni sunt şi cu siguranţă vor fi cei mai buni, pentru că dincolo de aparenţe au un suflet mare şi asta face diferenţa între ei şi restul... "
