Sa ne amintim ca: " Apa este viata!"

      "Apa este viata " este un proiect mai vechi demarat in cadrul liceului Teoretic Brancoveanu-Voda de elevii  clasei a XI-A in colaborare clasa a VI-a B si asociatia LVIA.
     Trebuie sa fiu sincera si sa spun ca la inceput , cand am auzit de acest proiect am fost sceptica si mi-am spun: "De ce sa ajutam niste oamneii tocmai din Africa cand sunt atatia oameni care au nevoie de ajutor chiar in jurul nostru?". Africa , numele acestui continent , suna pe atunci in urechiile mele rece si inexistent in comparatie cu lumea mea .
Pentru mine , (mai tarziu aveam sa descopar ca numai pentru mine) acele adevaruri generale despre saracia lucie si lupta zilnica pentru fiecare strop de viatza, a oamenilor din Entiopia, ma lasau intr-un fel nedeslusit indiferenta ; probabil la acel moment mai mult mi-ar fi atras atentia o afirmatie in vant de-a unui trecator cum ca " Maine o sa ploua !"; cu sigurata m-ar fi ingrijorat mai mult aceaste vorbe decat o facea situatia oamenilor din Africa. "Si pana la urma asta e !" ma gandeam , "nu am eu cum o fetita din Romania sa ajut oe cineva din Africa... "
      Singurul lucru care m-am convins sa ma implic in acest proiect a fost faptul ca am reflectat si am comparat cantitatea de apa pe care o consum personal intr-o saptamna intreaga cu cea consumata de un locuitor al Entiopiei. Si mare mi-a fost mirarea cand am descoperit aceasta :  toata cantitatea pe apa necesara mie intr-o saptamana intreaga ar fi ajuns lejer probabil pentru baut timp de o saptamana unui numar de 6 persoane care presupunand ca acestia ar fi consumat 2 litri apa/zilnic. De asemenea mi-am imaginat cum ar arata viata mea timp de 5 zile in care sa  dispun de 1 litru apa /zi , in conditiile in care locuiitori Entiopiei nu au parte zilnic nici de aceasta cantitatea de apa .
     Aceste noi descoperiri ,adaugate adevarurilor deja stiute despre aceasta regiune, m-au convins ca ar fi pacat sa nu ma implic in acest proiect "Apa este Viata".
     Astfel ne-am mobilizat si am strans o suma de bani ( o suma modesta ce`i drept , dar de mare ajutor)
, pe care au trimis-o organizatiei LVIA din Italia , bani ce au fost folositi impreuna cu alte donatii la demararea proiectului de construire a unei pompe de apa din regiunea Entipoia.

 

                                           http://www.youtube.com/watch?v=j_v3jOrPjeM

Liceu Teoretic Brancoveanu-Voda lanseaza un nou proiect...

Ziua internationala a tolerantei...

Pe data de 16 noiembrie am sarbatorit cu toti Ziua internationala a Tolerantei.
Liceul Teoretic Brancoveanu-Voda , a dedicat intreaga saptamana tolerantei ; in cadrul acestuia desfasurandu-se mai multe activitati pe aceasta tema. Printre aceste activitati s-au numarat concursul de afise , care a presupus ca fiecare clasa sa realizeze cel putin un afis despre toleranta  si discutiile libere intretinute intre elevii claselor de liceu si gimnaziu. Discutiile purtate au fost foarte interesante si atat elevii cat si moderatorii au avut cate ceva de invatat.
Cum nici eu nu am putut sta deoparte , pe langa dicutiile libere, am participat si la concursul de afise impreuna cu colega mea Elefterie Olivia; impreuna am primit premiul I pentru cel mai bun afis (a fost de fapt o pictura. )

                                                     

Mesajul pe care l-am transmis impreuna cu acesta pictura a fost urmatorul:

"M-am  gandit la TINE si am desenat acest trandafir ce pare gingas, dar spinos fiind imi strapunge inima.

 M-am gandit la durerea ce mi-ai provocat si am desenat lacrimi ;poate asa o sa le vezi , ele curg neincetat fiindca si eu sunt om … am si eu suflet ; de vrei sa sti si sentimente am … asa ca te rog incearca sa ma tolerezi , dar de nu poti  …   lasa-ma! nu-mi face si mai mult rau.

 Mi-am dorit maini de care sa ma prind si care sa ma cuprinda , sa ma scoata din intunericul asta infinit, in care am patruns din cauza ta , sperand in zadar sa-mi gasesc linistea sau alinarea.

 Am strigat Toleranta! (Iti suna cunoscut?). Eu am nevoie de ea! De aceea am pictat acest desen … poate , poate iti vei aminti de mine… "

                                                              

Schimba ceva!

http://www.youtube.com/watch?v=WSsBUdHrqao


                                                                   Multumesc Deko!

Ce se roaga ingerii (continuare)

din jurnalul Adinei 2009, 11 Iunie

            În jurul orei 11, de dimineaţă, ne-am strâns aproape toată clasa, în parcul din centrul oraşului, pentru a face o poză de grup, pe care urma să o dăruim doamnei profesor, Stan Iuliana. Dumneaei, datorită faptului că era însărcinată, trebuia să intre în concediu maternal, iar noi pentru că o iubim foarte mult ne-am gândit să îi facem o mica surpriză. În fine, după ce am făcut poza, fiecare s-a dus spre casa lui. Numai câţiva ne-am dus la şcoală pentru că urma să ducem restul de haine şi jucării strânse la câteva familii, din oraş, care erau cazuri sociale, De data aceasta ne-a ajutat mama Ioanei, Catrinescu Geanina, o doamnă extraordinară, care lucreză la primărie. Hainele şi jucăriile erau în biblioteca şcolii, iar doamna bibliotecară nu era şi cum nimeni nu avea cheia am mers în cabinetul de informatică şi am aşteptat acolo. Eram vreo opt persoane: eu, Yoyo (Catrinescu Ioana), Bebe Dan (Asanache Dan), Coco (Burducea Cosmin), Roby (Dinica Robert), Fane (Comanici stefan), Cody (Raduta Codrut) şi Andra (Stanciu Andreea). Deşi aş fi vrut să fim mai mulţi am fost bucuroasă să îi văd pe ei că se implică, ştiu că ei sunt şi vor fi niste oameni cu suflet mare. După o lungă aşteptare a sosit şi doamna bibliotecară şi am luat toate hainele pe care le-am dus cu microbuzul şcolii.

            Prima familie. Tatăl murise, locuiau într-o casă modestă, iar condiţiile de trai nu erau chiar plăcute. Vreun nume nu îmi aduc maine de la nicio familie. Iar de la această familie nu mai ţin minte câţi copii erau deorece când i-am adus la microbuz să le dăm haine s-au strâns o groază de alţi copilaşi săraci, alţii orfani. Aşa că nu am ajutat doar o familie atunci, ci mai multe. Scopul nostru erau copiii. După ce le-am umplut mânuţele mici şi fragile cu plase de haine şi jucării ei ne-au adunat o plasă plină cu mere dulci, care ne-a fost de folos toată acea după-amiază.

            Am plecat impresionaţi de la acea familie şi am ajuns la cea de-a doua familie. Un copil ai cărui părinţi s-au despărţit, iar mama s-a recăsătorit. El locuise foarte mult timp cu mătuşa sa, iar acum nu se putea obişnui cu mama şi cu noul lui tată...Nici nu îmi dau seama dacă am fost atunci atentă unde locuieşte, ci doar la privirea lui, nedumerită, dar bucuroasă pentru tot ce primea. Era piedut, se uita în gol mereu, nu spunea nimic, ci doar zâmbea din când în când. Am plecat şi de aici.

            Am ajuns la o altă familie, unde ne-am oprit decât foarte puţin. Doamna avea doua fetiţe şi nu a acceptat decât câteva hăinuţe şi jucării.

            Ajunşi însă la a patra familie am rămas impresionaţi, dar nu ştiu încă în ce mod. Mama nu era acasă, de tată nu ştiu dacă am auzit ceva. Erau doi băieţei, o fată care terminase clasa aVII-a, o altă fetiţă de vreo 2 anişori şi am inţeles că mai aveau o soră care era ceva mai mare; nu era prezentă. Am ales plase întregi de haine şi jucării şi le-am dus noi în casă.O casa unde nu existau geamuri, care stătea să cadă pe ei. Pe jos era numai pământ. O sărăcie şi o mizerie cruntă pe care le vedeai, le miroseai, le simţeai...

Am încercat cu toţii să nu părem şocaţi, dar era destul de greu să ascundem asta. Deşi vedem atâtea cazuri la televizor, până când nu am fost de faţă nu ne dădusem seama că unii trăiesc şi aşa.... Camera în care am intrat avea pe jos numai haine, probabil pentru a nu se mai murdări pe picoare de pămant şi în pat dormea fetiţa de doi ani, era asa frumoasă şi gingaşă... Am întrebat-o pe fata de 13 ani cu cât a terminat clasa aVII-a şi ne-a răspuns, fără să îi fie ruşine, „Cu şase”, iar noi i-am spus „Bravo!”. Niciodată nu am m-am simţit aşa ciudat ca acum , pentru că eram falsă, pentru că normal nu i-aş fi spus „Bravo!”, dar ce să te aştepţi de la un copil care nu are speranţa zilei de mâine...

            Am urcat în microbuz  şocaţi, nu ştiam ce să zicem. Băieţii, care la început nu luaseră în serios proiectul acesta, erau acum convinşi că trebuie să facem şi mai mult, că numai noi, cei care nu trecem printr-o experinţă ca a lor, putem să le dăm o mână de ajutor. Îmi venea să urlu, să plâng, să lovesc, să îmi descarc toată furia. Ştiam că ei merită o viaţă mai bună....

            Am continuat drumul, tăcuţi şi trişti. Ne-am oprit la o altă familie. Aveau foarte multe fete şi erau foarte săraci. Dar nu am stat mult acolo. Am dat hainele şi am plecat... Gândul ne era tot la acei copiii, la acea fată de 13 ani, la acel copil care dormea aşa frumos, fără să ştie ce îl aşteaptă...

            Am ajuns, în final şi la ultima familie. Am intrat în casă...şi... simţeam cum plânge sufletul în mine.... O casă ce probabil la o ploaie mai puternică ar fi căzut, o mizerie de nedescris, copii mici, ce se uitau nedumeriţi la noi, ce rămâneau cu privirile în gol, căutând parcă ceva...ceva mai bun...

            Am lăsat hainele repede, le-am zâmbit şi am plecat. Parcă noi nu mai suportam viaţa lor, nu mai puteam sta acolo, simţeam cum picioarele mi se înmoaie, simţeam cum lacrimi stăteau să cadă, dar trebuia să le zâmbesc lor... De parcă ei nu ar ştii că pentru noi a fost ceva impresionant şi că ne-am abţinut să nu părem şocaţi, că noi vom ajunge acasă şi vom povesti părinţilor, lucruri ce par imposibile dacă nu le vezi...

            Am ajuns acasă şi eram tristă şi bucuroasă...tristă că unii duc aşa o viaţă şi că eu nu pot schimba asta...bucuroasă pentru că eu aveam. Poate par egoistă, dar da, eram fericită că eu nu trăiesc aşa, mă înfiora cel mai mic gând că aş putea trăi ca ei. Atunci am înţeles cât de puternici sunt aceşti oameni, aceşti copii. Ei sunt cei pe care trebuie să îi admirăm deorece ei nu primesc totul pe tavă ca noi, ei luptă pentru ce au şi ei chiar merită tot ce e mai bun. Acei copii merită tot respectul din lume. Noi ce facem? Ne dăm mari cu banii pe care îi avem de la părinţii noştri, cu hainele pe care le cumpărăm tot din banii de la ei. Nu ne puteam da mari decât cu notele bune, dar mulţi nici măcar pe asta nu mai pun  preţ. Însă aceşti copii luptă singuri pentru propria supravieţuire şi pentru asta pe ei să îi admirăm!

            Aşa s-a încheiat proiectul clasei a-IXa A  „Priveşte în jur”, un proiect care ne-a făcut mai buni , care ne-a dat lecţii de viaţă, care ne-a dat mai multă putere. Şi nu am fi reuşit toate acestea fără ajutorul lui Dumnezu, fără părinţii şi prietenii noştri, care ne-au încurajat, fără domnul director, Stan Robert, doamna diriginte, Ghiţă Ioana, doamna psiholog, Enache Gabriela, doamna Catrinescu Geanina şi fără ceilalţi profesori care ne-au ajutat şi au crezut în noi: doamna Stan Iuliana, doamna David Laura şi domnul Coş Tiberiu.

            Toţi aceşti oameni sunt şi cu siguranţă vor fi cei mai buni, pentru că dincolo de aparenţe au un suflet mare şi asta face diferenţa între ei şi restul...   "

               

Ce se roaga ingerii

        The Prayer of the Children... Dupa parerea mea copii sunt cele mai pure fiinte de pe pamant si ar trebui sa luptam sa ii pastram asa cat mai mult timp posibil. De ce? pentru ca ei se numara printre putinele fiinte din jurul nostru care prin puritatea si gandirea lor curata ne fac de fiecare data sa zambim. Oare cati parinti din lumea asta nu zambesc la vedere copilasilor lor atunci cand se intorc osteniti dupa o zi intreaga de munca? Oare cati dintre noi nu se amuza la posnele facute de micuti... Oare... Oare chiar trebuie ca ei sa fie chinuiti? Batuti; maltratati; infometati... condamnati la durere?
    Trebuie sa recunosc ca m-am oprit pentru ceteva minute din scris ; ochii mi s-au umplut de lacrimi si mintea mi s-a golit. De fapt nu stiu ce introducere as putea sa fac unei asa crude realitati... Prefer sa trec direct la subiect.
    Vreau sa pa prezint in continuare un exemplu de vointa pe care clasa a X a A a Liceului Teoretic "Brancoveanu-Voda" Urlati (actuala XI A), l-a oferit comunitati noastre. Este vorba despre campania "Priveste In Jur!". Un exemplu de bunatate demn de urmat de toata lumea! Vreau ca prin acest exemplu sa va fac sa reflectati asupra realitatii, si daca inca mai credeti ca lumea asta este "perfecta", as vrea sa va rog sa deschide-ti ochii mari , sa Priviti In Jur, si sa incercati sa schimbati ceva, incepand cu voi insiva!
    Ia-ta de la ce a pornit campania "Priveste In Jur".
           
                    
                  http://www.youtube.com/watch?v=ILDf4r0f0gk

                  http://www.youtube.com/watch?v=A6jM6UCi1xE&feature=related

                  http://www.youtube.com/watch?v=7Bqrka3n5ds&feature=related



    In continuare an rugat-o pe Constantin Adina, sefa clasei a XI a A , cea care a avut curajul sa porneasca campania, sa ma lase sa pubic "Jurnalul Ingerilor" (inpresiile ei adunate pe parcursul campaniei)... Pe aceasta cale tin sa ii multumesc mult!

    "

Jurnalul îngerilor

2009, Cu câteva zile înainte de Paşte

            Eram mai încântată ca niciodată de acest proiect. „Priveşte în jur” îmi acaparase toată atenţia, simţeam că pot face mult mai multe, că în sfârşit pot face ceva cu adevărat bun, ceva care mă făcea mai fericită ca niciodată.

            Aşteptam împreună cu Mircea în faţa Spitalului de Pediatrie, în timp ce ploaia îmi mângâia privirea nerăbdătoare să îi întâlnească pe toţi acei copii. La geam, la primul etaj, o fetiţă tot încerca să ne atragă atenţia, bătea tot timpul în geam şi apoi se ascundea. Îmi dădea un fior ca şi cum cineva, ceva străin mie încerca să-mi transmită ceva sau să mă sperie. După vreo jumătate de oră au aparut şi colegii mei împreună cu doamna psiholog Enache Gabriela, o femeie minunată. Am intrat în spital cu plase pline de haine şi jucării strânse de la elevii liceului unde învăţ, Liceul Teoretic Brâncoveanu-Vodă. Eram fericită, eram emoţionată, dar eram sigură pe mine, îl aveam pe Mircea alături, îi avem pe prietenii mei şi îmi era bine. Veniseră Yoyo, Dexter, Ana, Ada şi Andreea. Cu toate că nu le-am spus vreodată sunt mândră că sunt colegii mei. Am intrat într-o sală, mirosul de spital îmi provoca o stare neplăcută, mă temeam de copiii pe care urma să îi întâlnim. Dar după  ce i-am văzut nu m-am mai temut. Nu erau cu toţii copii cu probleme foarte grave, erau unii cu simple răceli, însă, alţii cu handicap...sau orfani.. Nu ştiam, la început, cum să vorbesc cu ei sau să mă comport, dar nu mi-a fost greu să mă apropii de ei. Erau gingaşi, prietenoşi, erau copii...

            M-am împrietenit cu câţiva băieţei si cu o fetiţă. Unul dintre ei m-a impresionat atunci când, după ce i-am explicat ca Iepuraşul nu a ştiut câţi copii şi de ce vârste sunt şi nu a adus jucării asemănatoare, unele erau mai mari, altele mai mici, unele mai noi, altele mai vechi,el mi-a răspuns simplu: „Nu e nimic, dacă e şi ceva dulce, atunci e bine”. Cum apreciază unii copii lucruri ce nouă ni se par atât de nesemnficative sau pur şi simplu normale.. Sau un alt baieţel care era orfan şi era foarte bolnav, de vreo 4 anişori îmi cerea să îl duc mereu la geam şi acolo îmi arăta cu degetul şi striga „mama” sau „tata”. Aş fi făcut orice ca să îi pot aduce acea mamă sau acel tată după care plângea, dar ei nu vroiau să ştie de el... Fratele lui, ceva mai mărişor, internat din aceleaşi probleme ca şi el era puţin mai comunicativ cu noi, dar ochii lor...trezeau în mine sentimente de furie, furie din cauza neputinţei pe care o aveam. Nu puteam să fac mai mult pentru ei....

            După ce ne-am jucat împreună, copiii s-au dus în saloanele lor şi noi am plecat. M-am simţit bine şi rău în acelaşi timp...  Eram bine pentru că le-am dăruit un zâmbet acelor copii, dar neputinţa de a face mai multe năştea în mine furie şi o foarte mare tristeţe... Acei fraţi orfani...acea fetiţă care trăia într-o lume numai a ei, diferită de a noastră...de ce ei? De ce când sunt atâţi oameni răi, de ce nişte îngeri să fie pedepsiţi în locul altora?? Asta numai Dumnezeu poate şti.

            Mi-aduc aminte de la ce a pornit campania noastră, „Priveşte în jur”, şi  mă-nfior şi acum. Întâmplător am văzut la televizor un reportaj despre Lagărul de la Cighid, un lagăr unde erau trimişi toţi copiii cu handicap, sau cu anumite probleme, grave sau mai puţin grave, copii cu SIDA şi mulţi alţii. Lor li se punea diagnosticul „irecuperabil” şi acolo erau trimişi să moară penru că societatea nu accepta aceşti copii; pentru ei, oamenii fără inimă, aceste mici suflete erau doar nişte greşeli ale vieţii. Erau ţinuţi într-un salon în care existau numai câteva paturi de fier, în care mâncau după jos şi în serile în care era mai frig se forma brumă pe ei. Erau ţinuţi mai rău decât nişte animale. Dar după venirea nemţilor, care au descoperit acest lagăr, un doctor minunat a renovat totul şi a salvat toate aceste vieţi cărora li se furase şansa de a zâmbi.

            Până la venirea acestuia muriseră 102 copii, iar după, aceste crime s-au sfârşit.

Şi aşa a început proiectul nostru, pentru că deşi nu vrem să recunoştem, cu toţii, încă răpim şansa copiiilor mai puţin norocoşi de a avea o viaţă normală, de a zâmbi, de a fi egali cu restul. Deşi nu mai există lagăre ca acela de la Cighid, societatea încă refuză să accepte oamenii cu deficienţe, cu SIDA, sau cu alte probleme foarte grave, pur şi simplu oameni diferiţi şi prin asta continuăm să ucidem zilnic sufletele unor îngeri care au dreptul la fericire, la zâmbete, la visuri, la speranţă...

            Copiii sunt singurul lucru curat pe care îl mai are această lume şi de aceea nu avem dreptul să îi murdărim. Ei sunt puri, sfinţi şi trebuie să îi lăsăm aşa, să nu le răpim inocenţa, încrederea, zâmbetul, speranţa...căci dacă distrugem şi acest ultim lucru sfânt pe care îl mai avem atunci ce va mai avea bun lumea în care trăim? Pentru ce să mai luptăm, pentru ce să ne mai schimbăm, pentru ce să încercăm să fim mai buni, pentru ce să facem lumea asta mai bună, pentru ce să zâmbim când ne trezim, pentru ce să mergem înainte, să avem curaj, să credem, dacă nu pentru copii..?

            Ei sunt îngerii care ne apără, ei sunt îngerii noştri şi nu merită să îi alungăm..

Seara, când mă duc în camera frăţiorilor mei să le spun o poveste înainte să adoarmă, spunem toţi trei rugăciunea şi simt că Dumnezeu mă ascultă mai mult decât dacă aş spune-o singură, pentru că îi am pe ei lângă mine, pentru că ei sunt îngerii mei. Deşi eu sunt mai mare ca ei şi am grijă de ei, nimeni nu mă face să râd atunci când sunt tristă şi lacrimile stau să cadă, cum o fac fraţii mei.

            Zâmbetul unui copil nu se compară cu nimic, zâmbetul unui copil poate schimba lumea, pentru că acest zâmbet este sincer, vine dintr-o inimă curată, neatinsă de o lume falsă. Zâmbetul unui copil poate distruge răutate, poate aduce pacea şi liniştea în sufletele noastre, ne poate face fericiţi, căci prin el, ne zâmbeşte Dumnezeu...

            Acum când scriu îmi aduc aminte de nişte versuri la care ţin foarte mult:

„ Little child you must show the way,

to e better day

for all the young

‘Cause you were born

For the world to see

That we all can live

In light and peace”

                                                                                     Va urma...

De ce "With Love For Romania?"

Si iata-ma scriind pe blogul personal "Cu Dragoste Pentru Romania!". Sunt sigura ca va intrebati :"de ce?".  Pentru ca sunt romanca si ma mandresc cu asta! "Si mare scofala!" , vor spune unii , sau poate vor bufni in ras. Dar da !,spun asta pentru ca vad in jurul meu din ce in ce mai multi romani "rusinati" ca sunt romani; vad ca tara asta se duce tot mai mult de rapa; ca nimeni nu ne mai vrea; ca ne trimit romani dupa romani inapoi acasa din strainatate... Ca peste tot in mass media titlurile stirilor suna cam asa : "Hoti romani de buzunare!", "Romani deportati" "Romani ucigasi" sau mai stiu eu ce. Ma intreb unde mai sunt titlurile din mass media care fac onoare romanilor?! Vestile actuale care ar trebui sa faca cinste romaniei precum :"Telocitele, celulele vindecatoare descoperite de romani" sau "Romanul salavator " sau "Top romani care fac onoare romaniei in strainatate" ... "expira" mult prea repede si asta Stiu Ca Nu Se Va Schimba Nicidata, pentru ca asa a stat situatia mereu : vestile precum si actiunile negative,defaimatoare, de tipul stirilor de la ora cinci, se raspandesc foarte repede si au mereu o audientza mare ;in timp ce cele bune nu! Dar aici nu vreau sa vorbesc despre sistemul politic, despre care stim cu toti ,ca este unul prost, sau despre imaginea degradata a romaniei in lume ,sau despre unii romani care nu fac nimic altceva decat sa se planga sa sunt romani si ca s-au nascut in tara asta de "ca*at", asa cum o numesc ei.
    Am creat acest blog si am dat acest nume " With Love For Romania", pentru ca vreau sa va invit sa va alaturati noua, celor care luptam de mult timp ,sa schimbam cate ceva in bine, din tot cea ce este rau in jurul nostru. Aceasta schimbare trebuie sa inceapa din interiorul nostru! Da !, in primul rand trebuie sa ne schimbam pe noi insine ,putem incepe prin a alunga nepasarea cu care ne-am obisnuit si sa aratam ca ne pasa! Ca ne pasa in primul rand de noi , de cei apropiati noua , de comunitatea in care traim  ,si de ce nu de tara in care ne-am nascut si care se numeste Romania! Da! , tara asta se numeste Romania, fie ca vrei sa accepti asta fie ca nu , este tara in care te-ai nascut si in care traiesti asa, cu bune cu rele... Este adevarat ca trebuie sa iti accepti soarta, gandind poate ca te-ai nascut intr-o tara care nu-ti place, dar nu este adevarat ca trebuie sa te resemnezi la acest gand , ci trebuie sa "TE TREZESTI!" , sa lupti ,sa schimbi ceva ! Si nu uita schimbare incepe cu tine! Asa ca alatura-te noua, si haide impreuna Sa Venim Cu Idei De Campanii prin intermediul carora sa incercam sa schimbam ceva in jurul nostru si sa ii trezim si pe alti la relitate!!! Sa facem asta impreuna, din dragoste pentru tara asta, pentru cei care traiesc in ea , si nu in ultimul rand din respect pentru noi insine!
                                                                                    With Love For Romania!